Era o cameră întunecată, un iz puternic de mucegai făcea aerul irespirabil, îţi dădea o senzaţie stranie de nervozitate şi plină de gânduri proeminente. O măsuţă simplă şi trei scaune în jur, singurele lucruri evidente din cameră. Lumina provenită de la veioza plină de praf nu era îndeajuns. De o parte a mesei se afla aşezată pe unul din scaune o fată micuţă, brunetă, frumoasă dar atât de tristă şi speriată încât îţi inspira milă. Stătea parcă ghemuită şi avea tendinţa să se uite spre uşă, sperând să vină cineva să o ia de acolo. Era supărată pe ea, pe toţi cei din jur. Lumea fusese atât de crudă cu sufletul ei plăpând. Tot ce făcuse era din cauza răutăţilor din jur. Răzbunare, răutate, ură. Atât mai cunoştea inima ei ce odată fusese curată. Singura ei alinare era liniştea pe care o avea acum. Nu mai era nimeni care să o poată răni. Era atât de supărată pe viaţă încât puteai să-i simţi durerea.
De cealaltă parte a mesei se aflau doi bărbaţi bine făcuţi, îmbrăcaţi în costume negre. Unul dintre ei era palid la faţă şi se vedea că nu dormise de câteva nopţi. Celălalt era mult mai sigur pe el şi se cunoştea că era superior acestuia. În liniştea încăperii cel mai palid începu a vorbi:
“- Cred că este timpul. Ştim că ai trecut prin multe în ultimele zile dar chiar trebuie să vorbeşti. Avem nevoie de adevăr.”
Fata se uita uimită la tipul ce tocmai vorbise. Pentru câteva fracţiuni de secundă lumea ei parcă devenise alta. Era speriată dar vocea lui parcă o făcea să aibă încredere. Poate că avea nevoie să aibă încredere, să uite de toate cele rele şi să aibă şansa de a deveni din nou un suflet de copil.
“- Eu sunt comisarul Müller iar el este colegul meu, avocatul Mocanu. Poţi avea încredere în noi. Vom înregistra toată conversaţia noastră şi vom face tot posibilul să nu primeşti sendinţa.” Comisarul era de origine germană. În tinereţea sa fusese căpitan în armată. Era un adevărat domn când venea vorba de susţinerea adevărului. Avocatul era încă tânăr, avea câţiva ani de când ieşireră de pe băncile facultăţii dar era extrem de priceput ca avocat a apărării. În plus, fata îi era simpatică şi chiar vroia să o ajute să scape. Nu îi venea a crede că ea a putut face aşa ceva.
“- Eşti pregătită?” Tânărul avocat scosese din buzunarul hainei un reportofon.
“- D…da. Sunt pregătită. Trebuie să spun absolut tot?”
“- Vrem să ştim totul, încă de la început. Trebuie să ştim de unde a pornit totul.”
Tânăra speriată stătuse în jur de 2 minute uitându-se în zare. Părea că vrea să-şi aducă aminte de trecut, de cum începuse povestea vieţii sale.
“- Numele meu este Anna şi am 23 de ani împliniţi în urmă cu câteva zile. Totul a început acum 3 ani. Eram studentă în anul întâi la litere. Visam să ajung profesoară de limba română. Îmi place să lucrez cu cei mici. Era o seară din luna decembrie. Nu mai ţin minte cu exactitate ce zi dar ştiu că era extrem de frig şi ningea tare. Eram în staţie şi aşteptam să vină autobuzul pentru a pleca acasă. Acolo era şi el. La început nu l-am observat dar m-a salutat şi m-a întrebat cu ce anume poate ajunge în celălalt capăt al oraşului. Spre norocul lui acolo mă îndreptam şi eu. Hotărâsem să mergem împreună. Într-un final a ajuns şi autobuzul. Ne-am aşezat pe scaune alăturate iar astfel am început să vorbim. El avea pe atunci 21 de ani, era anul doi la facultatea de psihologie. Vroia să cunoască totul despre fiinţa umană. Timpul a trecut foarte repede în compania lui. Ne-am luat la revedere şi fiecare a mers pe drumul său.
Destinul sau ghinionul a făcut să ne întâlnim şi în următoarea seară..şi în următoarea…Iar zilele au început a trece petrecând timpul împreună. La început ne vedeam doar seară, în drum spre casă, însă cu timpul întâlnirile noastre au devenit din ce în ce mai dese. Acum mergeam şi prin oraş împreună- Nu mai eram doar doi călători în drum spre casă ci prieteni, prieteni adevăraţi. Sau cel puţin aşa am văzut eu la început relaţia cu el. Nu pot nega faptul că mă simţeam atrasă de Dan. Dan era numele lui.
Astfel, lunile au început să treacă fără să ne dăm seama. Deja îmi cunoştea părinţii şi trebuie să recunosc că se înţelegeau extraordinar de bine. El era orfan, părinţii îi muriseră cu câţiva ani în urmă. Îl crescuse o mătuşă însă nu ţinea legătura cu ea. Câteodată simţeam că o urăşte şi multă vreme am crezut că păţise ceva în copilăria lui alături de ea. Dar nu am băgat prea mult în seamă acest lucru. Îmi vedeam de viaţa mea alături de noua mea iubire. Chiar ajunsesem de la o simplă prietenie la adevărată iubire.
Putem lua o pauză? Nu m-am mai gândit de foarte mult timp la astfel de lucruri şi este greu pentru mine.”
“- Sigur.” Spuse avocatul.
“- Aş vrea o ţigară dacă se poate, nu am mai fumat de câteva zile şi simt nevoia.”
Anna îşi aprinsese ţigara de la comisar şi pufăia din ţigară. Pe faţa ei se cunoştea plăcerea de a fuma. Fiecare fum tras era ca o adevărată evadare din acea cameră sumbră.
Citez: Un mini-cadou am si eu pentru voi, fetelor: o mini-leapsa care consta in postarea unui articol pe blogurile voastre, in care sa inserati poza urmatoare alaturi de cateva cuvinte pentru femeile care va fac viata mai frumoasa.
