Taina timpului

Nu mai întâlnisem prietenie adevărată până ce nu am cunoscut-o pe ea. Nu credeam că poate exista prietenie între două persoane de acelaşi sex, iar aici mă refer la simplă prietenie. Nu prea am încredere în femei, am mai multă în cineva de sex opus. Dar totuşi era ceva aparte în această prietenie, nu se citea ipocrizie, minciună sau invidie. Cele mai multe prietenii se distrug din cauza invidiei. Era vorba chiar de iubire, acea iubire prietenească sau poate chiar părintească.

Învăţam reciproc: eu despre viaţă, ea despre copilărie. Eu despre prieteni, ură, iubire, frumuseţe, nebunie. Ea despre: copil, familie, dorinţa de a avea ceva, vise. Exista un echilibru între noi două, o prietenie frumoasă.

Un echilibru ce părea greu de rupt, o legătură ce trecea peste mulţi şi multe; trecea şi peste distanţă şi necunoaştere. Era vorba de încredere, înţelegere. Zile pline de vorbă, legături împletite mai bine, plictiseala nici măcar nu exista. Problemele nu le observam, totul părea mai uşor cu ea în preajmă. Şi ştiu că şi ea credea la fel. Nu conta cum o vedea lumea pe ea ca persoană, eu o cunoşteam sau cel puţin atunci aşa am crezut. Era acea relaţie de prietenie la care orice persoană visează. Să ai încredere în cineva este aproape imposibil în ziua de azi. Amestecate sunt căile şi niciodată nu ştii cine îţi devine apropiat. Dar cu ea totul era diferit. Nu era ca toţi ceilalţi.

Totuşi, într-o zi totul s-a schimbat.

In sfârşit am terminat de postat întreaga povestioară. Am văzut că va plăcut. Cred că trebuie să spun şi eu câte ceva despre ideea în sine despre poveste sau despre ce am vrut să exprim prin ea.

La început am vrut să fac ceva trist ca să pun accent pe faptul că nu orice poveste de dragoste se împlineşte, nu orice iubire devine basm. Oricât de mult am iubi câteodată este imposibil să nu suferim. Dar în acelaşi timp din continuarea poveştii reiese faptul că..câteodată oricât de mult am suferi sunt şanse mari ca iubirea, ca lumina să revină peste noi. Să trăim o adevărată poveste de dragoste, un basm rupt din stele. Totul depinde de noi, trebuie să credem şi să vrem asta. Trebuie să iubim sincer şi din toată inima astfel vom primi în schimb acelaşi lucru.

O dragoste sinceră şi adevărată valorează mai mult decât mii de aventuri.

Voi revenit curând cu o nouă poveste. Kisses

Când m-am întors ea era deja lângă mine. Îi vedeam din nou ai ei ochi albaştri. Acel albastru ce mă ducea cu gândul la mare, la cer. Am văzut din nou linişte şi pace. Sufletul meu era împăcat cu sine.

„-Dan!Dan! Eşti chiar tu!” Auzeam printre gândurile mele. Dar nu puteam fi atent la ceea ce spune. Eram fascinat de ea. Era mai frumoasă decât ultima dată. Era un înger căzut din cer. Mi-a sărit în braţe şi m-a sărutat. Am simţit fluturi, furnici, o întreagă grădină zoologică trecând prin mine. Aproape că tremuram. Nu ştiu dacă de frig sau de emoţie.

Nu am vorbit nimic cu ea, pur şi simplu am luat-o de mână şi am mers cu ea în casă.

Vroiam să-i cer explicaţii, să o întreb „de ce?”, să ştiu de ce mi-a frând inima atunci dar pur şi simplu stăteam pe canapeaua din sufragerie şi mă uitam la ea şi ea la mine. Nu îndrăzneam să vorbim. Casa mea nu se schimbase cu mult de la ultima ei vizită: îmi schimbasem câteva din tablourile de pe pereţi, acum aveam ceva mai modern, biblioteca mea era plină de cărţi de toate felurile, dormitorul suferise mari schimbări..Acum era mult mai spaţios şi avea un aer mult mai romantic.

Revenind la noi doi, într-un final i-am vorbit şi am întrebat doar „De ce?”. Am primit sute de motive dar reţin cele mai importante: „Nu ştiam când am să mă întorc, nu ştiam ce o să se întâmple cu noi dacă vom ţine o relaţie la distanţă, nu am vrut să te ţin în loc. Nu am vrut să te pierd. Încă te iubesc.” Cred că atât am vrut eu să aud, în subconştientul meu auzeam doar „Încă te iubesc…te iubesc…” Îmi era destul. Puteam trăi cu asta. A adormit în braţele mele. Nu vroiam altceva decât să recuperez timpul pierdut cu ea, să o strâng în braţe ca să fiu sigur că nu o voi mai pierde vreodată.

După acea noapte relaţia noastră a luat o altă cale. Acum eram deschişi unul cu celălalt, nu ne mai ascundeam lucruri şi începusem să ne facem planuri de viitor. Relaţia noastră a devenit una perfectă, devenise acea relaţie ce o găseşti doar în basme.

Au trecut 3 ani de când nu am mai auzit nimic de ea. Sincer? Am mers de foarte multe ori pe lângă casa ei sperând că o voi vedea, dar totul în zadar. Începusem deja să îmi pierd orice speranţă dar în acelaşi timp eu încă o iubeam, încă visam să o mai revăd. Trupul şi inima mea tânjeau după ea. A fost iubirea vieţii mele. Aşa ceva nu se uită.

Acum trecusem de la stadiul de simplu scriitor la profesor universitar la Facultatea de Psihologie. Cunoşteam mai multă lume, nu mai eram doar eu împotriva ei. Aveam prieteni, ieşiri în oraş, însă niciodată nu am mai acceptat o alta relaţie.

Era o zi ploioasă iar eu mă îndreptam spre casă. Din nou uitasem umbrela. Simţeam picurii de ploaie atingându-mi pielea printre haine. Era o senzaţie plăcută, de răceală. Am ajuns aproape de casă când am văzut în faţa blocului o umbră ce-mi părea atât de cunoscută. Am stat timp destul uitându-mă la acea figurină ce se mişca de colo în colo. Eram sigur că o cunoşteam, eram sigur că e ea. Am vrut să alerg, să o iau în braţe, să o sărut, să îi spun că o iert pentru ce a făcut, însă nu am putut face asta. M-am întors să plec. Nu vroiam să dau ochii cu ea, nu vroiam să trezesc din nou acele sentimente.

„-Daaaaannnn!”

Vocea. Vocea ei îmi răsuna în minte. Nu-mi venea să cred. Aceeaşi voce caldă ce-mi trezea mii de sentimente. Îmi răsuna la fel ca prima oară. Nu mai auzeam nici picurii de ploaie, nici zgomotul maşinilor. Auzeam doar glasul ei ce mă striga. Nu ştiu care a fost momentul în care m-am oprit din mers şi doar am stat nemişcat. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, mintea mi se umplea de acele imagini ale iubirii noastre. Eram fericit. Îi auzisem vocea ei caldă iar acum doar stăteam. Picurii de ploaie mă udau complet dar eu îi auzeam glasul ei atât de dulce. Nu mai încăpea îndoiala. Nu puteam să plec fără să o văd.

Când m-am trezit nu era lângă mine. Am strigat-o dar nu mi-a răspuns. Am mers şi-am căutat-o prin casă. Ea nu era. În bucătărie pe masă era un bilet. La început am crezut că e ceva de dragoste. M-am apropiat şi l-am citit încercând să înţeleg fiecare cuvânt.

„Dragul meu iubit, ştiu că vei fi dezamăgit şi poate că nu îţi vei reveni curând dar sunt nevoită să fac asta. Am primit în sfârşit o şansă de a pleca, de a pleca departe. Să ştii că te iubesc şi această noapte nu a fost în zadar. A fost pentru a lua cu mine o amintire. Am vrut să fiu a ta. Să simt că fac parte din tine, că suntem un întreg. A fost cea mai frumoasă noaptea din viaţa mea şi voi regreta mereu ce voi face, însă trebuie să plec. Nu mă căuta. Când vei citi biletul, eu voi fi deja plecată. Nu mă aştepta. Nu ştiu dacă mă voi întoarce dar îţi promit că te voi căuta. Nu mă urâ dar nici nu mă iubi. Nu merit. Doar adu-ţi aminte de mine ca de o bună prietenă sau ca de un vis. Te iubesc şi iartă-mă!”

Nu-mi venea să cred ce citisem. Am citit de sute de ori acel bilet. Pierdusem iubirea vieţii mele. Nu mai aveam pentru ce trăi, pentru ce visa.

Au urmat nopţi de coşmar. În fiecare noapte visam momentul nostru. O simţeam lângă mine. Îi auzeam vocea, îi simţeam parfumul. Vroiam efectiv să o scot din vis pentru a fi din nou cu mine, să îi simt din nou trupul ei micuţ lângă mine. Au fost momente cumplite. Nu ştiam ce este real şi ce este vis. O vedeam în absolut orice făceam. Singura fiinţă pe care am iubit-o mai mult decât propriile mele cărţi. Am ajuns să cred că a fost un vis. Doar scrisoarea era reală. Ştiam că ea a existat. Blestemam ziua în care am ales să merg la acel cinema. Blestemam ziua în care m-am lăsat purtat de sentimente. Simţeam ură, dispreţ faţă de mine. Simţeam durere în locul unde o dată era inima mea. Devenisem şi mai retras şi mai singur. Acum nu mai vorbeam nici măcar cu chelneriţa. Mă simţeam un nimic, pustiu, fără suflet. Nu mai ştiam să zâmbesc. Nu mai puteam nici măcar să scriu. Trebuie să recunosc că am cumpărat multe reviste de modă sperând că o voi vedea. A fost în zadar. Am tot încercat să o uit dar până la urmă mi-am închis inima şi mi-am jurat că niciodată nu voi mai avea încredere şi nici nu voi mai iubi o femeie.

Eram din nou eu împotriva lumii.

Zilele au început să treacă destul de repede în prezenţa ei. Acum făceam multe împreună. Chiar mă ajuta să scriu o nouă carte. Ea era abia la început în domeniul modei. Vroia să ajungă undeva departe, însă nu am ştiut eu atunci cât de departe şi poate nici ea nu ştia cât de departe poate ajunge.

Nu ştiu cât timp a trecut de când ne petreceam zilele împreună dar ştiu că într-o seară, era trecut de ora 22 , a bătut la uşă. Am deschis şi mi-a sărit direct în braţe. A stat aşa timp de câteva minute bune.

Am invitat-o înăuntru şi am întrebat-o ce a păţit. În loc de un răspuns a început să mă sărute cu pasiune. Simţeam cum buzele mele ard lângă ale ei. Am început să o pipăi printre haine însă ea a vrut mai mult. A început să se dezbrace de bluză.  S-a oprit. A scos din geantă seturi întregi de lumânări parfumate. M-a întrebat unde este şampania. Aveam prin frigider, era primită cadou cu mult timp în urmă. Eram în dormitor amândoi. Camera mea simplă, masculină oarecum, lumina lumii lunii bătând pe a mea pernă. Lustra lumina puternic chipurile noastre. O admiram şi o priveam cu atâta dragoste. Râdeam împreună din chestii mici. Am început din nou a ne săruta. Săruturile mele au trecut de buze, de gât. În ochii ei vedeam linişte, pasiune, frumuseţe, dorinţă, iubire. Buzele ei, parfumul ei, pielea pur şi simplu mă înnebuneau. Nu mai ştiam nimic de mine. Dormitorul meu devenise un adevărat refugiu. Parfumul lumânărilor mă ameţeau şi mai tare.Săruturile erau din ce în ce mai pasionale. Era un foc ce ardea dar vroiam să gust din el. Era ca un fruct interzis ce nu-l puteam refuza. Îmi pot aduce aminte fiecare clipă fierbinte, fiecare sărut în parte. Era pasiune. În sfârşit era a mea. Simţeam că suntem un întreg, că fiecare sărut, fiecare atingere ne apropia din ce în ce mai mult. Amândoi deja ne aflam în altă lume. Nu am vorbit aproape deloc, doar am auzit-o cum gemea de plăcere. Am mai auzit două cuvinte ce mi le-a spus la un moment dat „te iubesc”.

Ne-am iubit ore în şir până am adormit. Am adormit cu ea în gând simţindu-i trupul ei micuţ lângă al meu.

A doua zi nu m-am mai recunoscut deloc. Era în jur de ora 10 iar eu încă eram în pat şi priveam tavanul. Gândurile îmi zburau fără o cale anume. Îi vedeam chipul zâmbindu-mi. Vocea încă îmi răsuna. Vroiam neapărat să o mai revăd.

Din acea zi am început să merg zilnic la periferia oraşului, la acel cinema, pe scaunul cu numărul 52. Devenisem obsedat de acea mică fiinţă pe care nu o văzusem decât o singură dată.

În fiecare seară aveam acelaşi vis. Visam mereu că eram cu ea, o ţineam în braţe, o iubeam. Îi sărutam buzele dulci, obrajii calzi…Vroiam să nu fie doar un vis. Trecuse o săptămână de când ne-am întâlnit prima oară. Nu putea renunţa la gândul că nu o voi mai revedea niciodată. Încă mergeam şi mă aşezam pe scaunul 52. Afară ploua puternic. Vântul ce bătea se asemăna cu neliniştea din sufletul meu. Filmul începuse de câteva zeci de minute când am simţit o prezenţă pe acelaşi scaun pe care a stat ea. Am auzit atunci o voce ce o cunoaşteam atât de bine: „Din nou eşti aici?”. Cum puteam să nu îi recunosc vocea. O auzisem toată săptămâna. Ştiu că repetasem în tot acel timp ce am să-i spun când o voi vedea din nou, cum voi vorbi, cum mă voi purta. Dar am uitat. Doar am privit-o, i-am zâmbit şi i-am spus cu aceleaşi emoţii ca şi atunci „Te-am tot aşteptat!”. Nu-mi venea să cred ce am spus. Păream un adevărat obsedat. Îmi era frică să nu o fi speriat dar ea se uita din nou la mine cu acei ochi albaştri şi îmi zâmbea.

S-a aşezat lângă mine doar că de această dată nu a mai urmărit filmul ci doar se uita în ochii mei. Simţeam cum inima îmi bătea din ce în ce mai puternic. Ne-am privit o perioadă în linişte după care m-a întrebat râzând cât mai am de gând să o privesc aşa uimit. Nu ştiu din ce motiv i-am spus că vreau să mai vorbim, să-mi dea un nume, un număr. Trebuie să recunosc că am rămas şocat când am văzut că a scos din geantă un pix şi a rupt o foaie dintr-un carneţel. A început a scrie câteva litere şi ceva cifre. Mi-a dat foaia şi a plecat. Din nou am rămas uitându-mă după ea, însă de această dată am rămas pe loc. Aveam un nume şi un număr. Nu am citit atunci deloc biletul. Am aşteptat să ajung acasă. Era un scris atât de frumos, nişte litere bine conturate, nişte cifre perfecte. Scria: Anna, alături de numărul ei de telefon. Mai jos scria mult mai mic decât restul: „al tău?”. Nu am fost în stare să o sun în acea seară. Pur şi simplu nu am putut.

Dis de dimineata am sunat-o. A răspuns instantaneu, de parcă aştepta să o sun.

„- Dan” I-am spus eu, aproape şoptind.

Mi-a spus că am un nume frumos, că mă reprezintă. Am îndrăznit să o invit în oraş, la o cafea. Nu ştiu din ce motiv dar nu m-a refuzat deloc. Hotărâsem să ne vedem în centrul oraşului la cea mai retrasă cafenea.

Aveam emoţii. Nu ştiam cu ce să mă îmbrac. Vroiam să fac o impresie bună de această dată. M-am urcat în grabă în primul taxiu şi am ajuns aproape imediat. Nu era acolo. M-am aşezat la o masă mai retrasă şi am început să mă uit prin jur. Cafeneaua era una destul de simplă pentru acea zonă. Câteva mese frumos amenajate. Pereţii erau acoperiţi de nişte frumoase tablouri ce îţi atrăgeau atenţia. Oarecum era o atmosferă plăcută. Romantică, într-un fel.

Uşa cafenelei s-a deschis şi a început să păşească precum o prinţesă spre tronul ei. Paşii îi făcea atât de micuţi, aproape că zbura. Mă uitam la ea cum se îndreaptă spre mine şi nu-mi venea să cred că era realitate.

„- Văd că ai ajuns mai devreme. Scuze de întârziere dar a fost o aglomeraţie infernală.”

Îi auzeam din nou vocea. M-am ridicat pentru a se aşeza ea. Nu eram eu prea sociabil cu lumea dar aveam un gram de bune maniere.

„- Nu-i nicio problemă. Cafea?”

Nu a vrut cafea…a vrut să bea o ciocolată caldă. Şi-a dat jos haina. Avea pe ea o bluziţă albă. Puteam observa forma sânilor ei. Buzele ei se tot mişcau, vocea ei o auzeam din nou răsunând. Îmi plăcea felul cum se uita la mine când vorbeam. Au trecut ore până ne-am dat seama că deja se întunecase. Parcă ne cunoşteam deja de o viaţă întreagă. Am vorbit despre absolut orice. Nu aveam frică sau reţineri faţă de ea. Ştiu însă că tânjeam după ale ei buze, după al ei sărut. Bineînţeles că nu am îndrăznit să fac asta. Am condus-o acasă, sau cel puţin aproape de casă. Am mers pe jos în jur de o oră. Nu ne mai plictiseam unul de celălalt şi totuşi abia ne cunoşteam.

Episodul numarul 1 poate fi recitit AICI

Ultimele luni au fost pentru mine pur şi simplu magnifice pentru a nu împărtăşi şi cu alţii momentele petrecute. Nu aş vrea să uit această perioadă niciodată. M-aş simţi din nou neîmplinit şi uitat de lume. Simt că mi-am găsit un rost în viaţă, un motiv să zâmbesc, să visez.

Mă simt, de asemenea, puţin cam straniu să scriu unor străini viaţa mea personală.

Am să povestesc motivele ce au dus la schimbarea mea ca persoană. Înainte de toate trebuie să spun şi cum eram înainte, înainte de a o cunoaşte pe ea. Retras, morocănos, fără ieşiri prea dese. Singurul loc unde mergeam era cafeneaua din josul străzii. Acolo petreceam ore în şir cercetând tipologii întregi de oameni şi încercând să mai analizez ceva. Am uitat să specific: sunt scriitor. Sau cel puţin încerc să fiu. Criticile mă atrag cel mai mult, iar pe atunci lucram la o carte despre modul oamenilor de a fi. Nu mă băgam niciodată cu nimeni în seamă, în afară de chelneriţa căreia îi ceream cafeaua. Pe scurt, eram doar eu împotriva lumii. Asta până am mers la marginea oraşului, la cel mai îndepărtat cinematograf. Vroiam să văd ce fel de oameni vizitează un astfel de loc. Nici nu mai ştiu ce film rula, ştiu însă că era unul romantic.

Reţin cu exactitate că m-am aşezat pe locul 52. Nu mai era nimeni pe acel rând. Eram doar eu..ca de obicei. Filmul începuse deja cam de jumătate de oră când lângă mine s-a aşezat o tânără. La început am crezut că era singurul loc liber din sală, dar m-am înşelat. M-am uitat la ea şi ea la mine. Pot spune că în acel moment am simţit cum inima a început a-mi bate mult prea repede. Doar mă uitam în ochii ei şi vedeam linişte şi pace. Atât de multă linişte. Cred că acela a fost începutul schimbării mele. Buzele ei erau atât de perfecte: roşii, micuţe, senzuale. Deja mi le imaginam pe ale mele lipite de ele. Avea obrajii roşii de la frigul de afară. Ochii albaştri ce te lăsau pur şi simplu să vezi dincolo de gândurile ei. Am rămas fascinat de acea fiinţă mică ce se uita la mine întrebătoare. După câteva minute de linişte între noi m-a întrebat „De cât timp a început filmul?”. Stăteam şi îi sorbeam fiecare cuvinţei. Glasul ei a început dintr-o dată să-mi răsune în cap. Nu puteam auzi altceva decât al ei glas. Nu vroiam să aud altceva. Cred că m-a întrebat de vreo trei ori acest lucru. Într-un final am reuşit să ies din mica tranşă şi i-am răspuns. Aveam emoţii. Nu am mai avut atâtea emoţii de la primul meu sărut cu o fată.  Tremuram cum nu am tremurat niciodată. Parcă în locul meu era altcineva, nu eu.

Se uita la imensul ecran ce lumina nasul ei perfect. Eu doar o admiram. Nu mă mai interesa filmul, nu mă mai interesau oamenii din jur. Eram ameţit şi deja îmi imaginam că o strâng în braţe şi o sărut cu pasiune. Îi simţeam căldura trupului ei lângă al meu, deşi nu o atinsesem încă. Nici nu ştiu când a trecut timpul iar luminile s-au aprins. Eram şi mai derutat. Ea se îmbrăca uşor. Nu ştiu când m-am ridicat şi am luat haina pe mine şi am încercat să o urmăresc, dar fără nicio şansă.

Va urma…

De când mă ştiu vorbesc despre fericire. Este unul din cele mai frumoase sentimente pe care le poate avea cineva…. Dar eu nu sunt fericită în ultima perioadă. Tristeţea îmi învăluie sufletul cu lacrimi şi suspine.Gânduri străine îmi pătrund în minte şi îmi şoptesc lucruri pe care nu le-aş spune eu niciodată.

Visele târzii din noapte deja au devenit coşmaruri. Nu se mai opresc! Zâmbetul ce-l shiţez pe buze este doar o iluzie a ceea ce era o dată. Aglomeraţie, spaimă, frică: acestea caracterizează acum visele mele din noapte.

Dimineţile albe acum nici nu le mai zăresc. Mai obosită ca noaptea mă trezesc.

Sunt tristă.

Mi-e dor de a mea fericire.

Simt că nimeni nu mă iubeşte. Iar eu tot sunt tristă. Sunt şi obosită. Vreau să dorm şi să nu visez nimic. M-am săturat de coşmaruri. Îmi vreau visele înapoi.

Strig în zare. Însă nimeni nu mă aude. E un strigăt clar de ajutor…însă toţi sunt prea ocupaţi cu ei ca să mai observe şi asta.

Aş vrea să existe un super-erou şi pentru mine…

Se poate…să nu mă audă nici el?

Vorbesc pentru mine? Eu mă aud….aud al meu strigăt…a mea chemare…

Cred că nu am primit niciodată un premiu pentru blog. Deci…acesta este primul premiu pe care-l primeşte Taina Timpului…

Mulţumesc Freyja ..iar acum să vă spun despre ce este vorba.

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care  ne explica ce este cu premiul;
4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr. Linky List…
5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Mr. LinkzyList…mie nu mi se deschide..poate au alţii mai mult noroc. Nu pot să dau premiul la 5 bloggeri…pentru că eu nu pot alege care sunt aceştia…Aşa că…voi face ca Freyja …tot blogroll-ul meu primeşte acest premiu.

Sper să am timp să revin zilele viitoare cu un post..

Până una alta puteţi citi un alt articol semnat Zaza –> AICI