A doua zi nu m-am mai recunoscut deloc. Era în jur de ora 10 iar eu încă eram în pat şi priveam tavanul. Gândurile îmi zburau fără o cale anume. Îi vedeam chipul zâmbindu-mi. Vocea încă îmi răsuna. Vroiam neapărat să o mai revăd.
Din acea zi am început să merg zilnic la periferia oraşului, la acel cinema, pe scaunul cu numărul 52. Devenisem obsedat de acea mică fiinţă pe care nu o văzusem decât o singură dată.
În fiecare seară aveam acelaşi vis. Visam mereu că eram cu ea, o ţineam în braţe, o iubeam. Îi sărutam buzele dulci, obrajii calzi…Vroiam să nu fie doar un vis. Trecuse o săptămână de când ne-am întâlnit prima oară. Nu putea renunţa la gândul că nu o voi mai revedea niciodată. Încă mergeam şi mă aşezam pe scaunul 52. Afară ploua puternic. Vântul ce bătea se asemăna cu neliniştea din sufletul meu. Filmul începuse de câteva zeci de minute când am simţit o prezenţă pe acelaşi scaun pe care a stat ea. Am auzit atunci o voce ce o cunoaşteam atât de bine: „Din nou eşti aici?”. Cum puteam să nu îi recunosc vocea. O auzisem toată săptămâna. Ştiu că repetasem în tot acel timp ce am să-i spun când o voi vedea din nou, cum voi vorbi, cum mă voi purta. Dar am uitat. Doar am privit-o, i-am zâmbit şi i-am spus cu aceleaşi emoţii ca şi atunci „Te-am tot aşteptat!”. Nu-mi venea să cred ce am spus. Păream un adevărat obsedat. Îmi era frică să nu o fi speriat dar ea se uita din nou la mine cu acei ochi albaştri şi îmi zâmbea.
S-a aşezat lângă mine doar că de această dată nu a mai urmărit filmul ci doar se uita în ochii mei. Simţeam cum inima îmi bătea din ce în ce mai puternic. Ne-am privit o perioadă în linişte după care m-a întrebat râzând cât mai am de gând să o privesc aşa uimit. Nu ştiu din ce motiv i-am spus că vreau să mai vorbim, să-mi dea un nume, un număr. Trebuie să recunosc că am rămas şocat când am văzut că a scos din geantă un pix şi a rupt o foaie dintr-un carneţel. A început a scrie câteva litere şi ceva cifre. Mi-a dat foaia şi a plecat. Din nou am rămas uitându-mă după ea, însă de această dată am rămas pe loc. Aveam un nume şi un număr. Nu am citit atunci deloc biletul. Am aşteptat să ajung acasă. Era un scris atât de frumos, nişte litere bine conturate, nişte cifre perfecte. Scria: Anna, alături de numărul ei de telefon. Mai jos scria mult mai mic decât restul: „al tău?”. Nu am fost în stare să o sun în acea seară. Pur şi simplu nu am putut.
Dis de dimineata am sunat-o. A răspuns instantaneu, de parcă aştepta să o sun.
„- Dan” I-am spus eu, aproape şoptind.
Mi-a spus că am un nume frumos, că mă reprezintă. Am îndrăznit să o invit în oraş, la o cafea. Nu ştiu din ce motiv dar nu m-a refuzat deloc. Hotărâsem să ne vedem în centrul oraşului la cea mai retrasă cafenea.
Aveam emoţii. Nu ştiam cu ce să mă îmbrac. Vroiam să fac o impresie bună de această dată. M-am urcat în grabă în primul taxiu şi am ajuns aproape imediat. Nu era acolo. M-am aşezat la o masă mai retrasă şi am început să mă uit prin jur. Cafeneaua era una destul de simplă pentru acea zonă. Câteva mese frumos amenajate. Pereţii erau acoperiţi de nişte frumoase tablouri ce îţi atrăgeau atenţia. Oarecum era o atmosferă plăcută. Romantică, într-un fel.
Uşa cafenelei s-a deschis şi a început să păşească precum o prinţesă spre tronul ei. Paşii îi făcea atât de micuţi, aproape că zbura. Mă uitam la ea cum se îndreaptă spre mine şi nu-mi venea să cred că era realitate.
„- Văd că ai ajuns mai devreme. Scuze de întârziere dar a fost o aglomeraţie infernală.”
Îi auzeam din nou vocea. M-am ridicat pentru a se aşeza ea. Nu eram eu prea sociabil cu lumea dar aveam un gram de bune maniere.
„- Nu-i nicio problemă. Cafea?”
Nu a vrut cafea…a vrut să bea o ciocolată caldă. Şi-a dat jos haina. Avea pe ea o bluziţă albă. Puteam observa forma sânilor ei. Buzele ei se tot mişcau, vocea ei o auzeam din nou răsunând. Îmi plăcea felul cum se uita la mine când vorbeam. Au trecut ore până ne-am dat seama că deja se întunecase. Parcă ne cunoşteam deja de o viaţă întreagă. Am vorbit despre absolut orice. Nu aveam frică sau reţineri faţă de ea. Ştiu însă că tânjeam după ale ei buze, după al ei sărut. Bineînţeles că nu am îndrăznit să fac asta. Am condus-o acasă, sau cel puţin aproape de casă. Am mers pe jos în jur de o oră. Nu ne mai plictiseam unul de celălalt şi totuşi abia ne cunoşteam.
Episodul numarul 1 poate fi recitit AICI